The Booming Domestic Violence Industry
Înfloritoarea explozie a industriei violenţei domestice
The Social-Work Movement that Fights Domestic Violence has Grown Large on State and Federal Tax Monies
Mişcarea de interes social care luptă împotriva violenţei domestice a crescut baban cu ajutorul banilor statului şi cei ai contribuabililor din taxele federale
Massachusetts News
By John Maguire
August 2--All across Massachusetts, the social-work movement that fights domestic violence is booming.
Pe tot întinsul Massachusetts-ului mişcarea de interes social care luptă împotriva violenţei domestice înfloreşte.
Only ten years ago, the women's safety-advocates were a small group of idealists, operating on pennies.
Cu doar zece ani în urmă apărătorii siguranţei femeii erau un grup mic de idealişti, funcţionând pe mărunţiş.
Today the movement has grown large on state and federal tax monies.
Astăzi mişcarea a ajuns supraponderală cu ajutorul banilor statului şi a banilor din taxe federale.
Every month, it seems, it spawns new sub-programs, clinics, shelters, research institutes, counseling centers, visitation centers, poster campaigns. The state disbursed about $24 million for domestic violence services last year, but that certainly is not all the money spent. Today domestic violence is a big industry in Massachusetts.
În fiecare lună, se pare, apar noi subprograme, clinici, adăposturi, institute de cercetare, centre de consiliere, centre de vizitare, campanii de postere. Statul a plătit, anul trecut, aproximativ 24 de milioane de dolari pentru servicii legate de violenţa domestică dar în mod sigur aştia nu sunt toţi banii cheltuiţi.
Mapping the full extent of the domestic-violence industry is not easy, because it's a cottage-industry, spread out in hundreds of places. State and federal money goes to well over a hundred institutes, clinics, programs for counseling or outreach or coordination or training, computer databases, coalitions, shelters, PR agencies and other groups.
Maparea întregii extinderi a industriei violenţei domestice nu e uşoară deoarece e o industrie delocalizată, împrăştiată în sute de locuri. Banii statului şi cei federali se duc la mai bine de o sută de institute, clinici, programe de consiliere sau propagandă sau coordonare sau calificare, baze de date computerizate, coaliţii, adăposturi, agenţii de relaţii publice şi alte grupuri.
Most would say that's just fine: Domestic violence is ugly and ought to be dealt with. But others are beginning to wonder if the huge industrial cure is as bad as the disease.
Majoritatea oamenilor spun ca asta e bine: violenţa domestică e urâtă şi trebuie combătută. Dar alţii încep să se întrebe dacă nu cumva uriaşa cură industrială nu e cumva la fel de rea ca şi boala.
One of many critics is John Flaherty, co-chairman of the Fatherhood Coalition. "This industry is an octopus," he said recently. "It's got its tentacles in more and more parts of everyday life. It's a political movement.
Many of its employees are, directly or indirectly, damaging children. This industry doesn't answer to anybody. They're in it mainly for the money -- and the children be damned."
Unul din mulţi critici este John Flaherty, vicepreşedinte a Coaliţiei Taţilor. ,, Această industrie este o caracatiţă" a spus el recent.,,Îşi întinde tentaculele în din ce în ce mai multe părţi a vieţii de zi cu zi. Este o mişcare politică. Mulţi dintre angajaţii ei, direct sau indirect, fac rău copiilor. Această industrie nu răspunde în faţa nimănui. Toţi sunt în ea în principal pentru bani iar pe copiii poate să-i ia naiba"
The industry's problems may be about to increase, because it is becoming clear through scientific research that the whole premise of the movement and the industry it spawned -- that "domestic violence" means bad men hitting helpless, innocent women -- is just plain wrong.
Problemele industriei ar putea să crească, deoarece devine clar prin cercetare ştiinţifică că întreaga premisă a mişcării şi a industriei generate de ea - cum că ,,violenţa domestică" înseamnă bărbaţi răi lovind neajutorate, inocente femei - e pur şi simplu greşită.
The truth about violence in the home is that it's pretty much a 50-50 thing. Respected social scientists Murray A. Straus and David Gelles have been publishing research for years that shows the standard Only-Men-Batter story--probably visible on a billboard near you -- just doesn't match reality.
Adevărul în legătură cu violenţa casnică este că avem de-a face cu o situaţie 50 - 50. Respectaţii sociologi Murray A. Strauss şi David Gelles au publicat studii de câţiva ani deja, care arată că povestea standard Doar Bărbatul este Bătăuş - probabil vizibilă pe un afişament în proximitatea dumneavoastră - pur şi simplu nu descrie realitatea.
Women and men attack each other about equally in the home. Solid research now shows that women begin the physical fighting in their homes about half the time. Equally solid research shows that mothers are responsible for 65 per cent of physical abuse of children.
Femeile şi bărbaţii se atacă reciproc aproape în mod egal în casă. Studii solide arată acum că femeile încep agresiunea fizică în casele lor în aproape jumătate din cazuri. La fel de solide cercetări arată că mamele sunt responsabile pentru 65 la sută din abuzurile fizice asupra copiilor.
Although the words "domestic" violence are commonly used, some commentators say that a better description would be "shack-up" violence, because violence is most common, especially where children are involved where the woman is living with a boy friend. In a piece in the Weekly Standard last December by John A. Barnes, he cited four studies which show "that the incidence of abuse was an astounding 33 times higher in homes where the mother was cohabiting with an unrelated boyfriend than in a stable nuclear family."
Deşi cuvintele violenţă ,,domestică" sunt folosite în mod comun, unii comentatori spun că o descriere mai bună ar fi violenţă de ,,colibă" deoarece violenţa este cel mai mult răspândită în special acolo unde sunt copii şi unde femeia trăieşte cu un concubin. Intr-un număr din Weekly Standard, din decembrie trecut, de John A. Barnes, acesta citează patru studii care arată că ,, incidenţa abuzului a fost de 33 de ori mai mare în casele în care mama coabita cu un concubin neinrudit cu copiii decât într-o familie nucleară stabilă".
The uncomfortable truth is spreading. The very liberal, if not PC magazine Mother Jones ran a news story last month admitting as much. "A surprising fact has turned up in the grimly familiar world of domestic violence," reported Nancy Updike. She wrote: "Women report using violence in their relationships more often than men. The research disputes a long held belief about the nature of domestic violence -- that if a woman hits, it's only in response to her partner's attacks."
The writer admitted that 20-year-old myths in the movement were starting to fall. The study of 860 men and women, she said, "suggest that some women may be prone to violence -- by nature of circumstance -- just as some men may be."
Looking at the Bottom Line $$$
In 1999, the state spent $24 million of its own and federal tax dollars
"fighting has grown large on state and federal tax monies violence." The budgets have risen steadily every year. Slightly more than half of that money ($13.6 million) goes to pay for 37 battered women's shelters and to pay their staff. There are no shelters or services for men who are victims of domestic violence -- only women or homosexual men get these services.
About a fifth of the money ($5.3 million) is spent in and around the courts, paying for prosecutors, legal representation for women, and training for court personnel.
Of the remainder, at least $1 million goes to posters, ads, and other "outreach" campaigns telling people not to be violent. The high-school campaign gathers teen-agers to watch a play called "The Yellow Dress." Its point is that dating can end in murder, and men should not be trusted. It costs the state $500,000 each year.
"Massachusetts and the Boston region have been very successful in winning federal money," said Clare Dalton, of the Northeastern University Domestic Violence Institute.
"We've got some federal money here. The Police Department has also been very successful in getting federal money."
Federal money for domestic violence programs flows into the state in several streams. One large source is the Victims of Crime Act money, which is disbursed by the Massachusetts Office of Victim Assistance. Another source of big federal dollars is the federal Violence Against Women Act, which is administered by the Executive Office of Public Safety (EOPS). Both MOVA and EOPS are located in state offices at 1 Ashburton Place, next to the State House. MOVA's on the 11th floor, EOPS is on the 21st.
Getting answers even to simple questions on how much money is being spent is not easy. Three weeks of repeated calls and visits to staffers in the Cellucci administration brought sluggish or no response. Jean Hurtle, the Executive Director of the Governor's Commission on Domestic Violence, when asked repeatedly for a fact sheet on how much money was being spent in this field produced nothing. Jason Kauppi, an executive office press aide, failed to respond to roughly ten phone calls requesting information on the domestic violence budget. The figures above and in the accompanying box came from the staff of Sen. Steven Panagiotakos, D-Lowell.
According to Cam Huff of the Massachusetts Taxpayers Foundation, budgets at the Department of Social Services have risen almost seven per cent per year, since 1993. Compared with the overall budget, he says, this is "significantly higher than average."
Restraining Order --How Many is too many?
If the domestic violence industry were an old-fashioned textile mill, the central power-shaft turning all its machinery would be the 209A restraining order. Judges issue them at the rate of 145 a day, according to theBoston Globe. Without the steady roll of restraining orders, all the machinery of the domestic violence industry would grind to a halt.
To the activists, the 209A law is almost a magic sword that saves women's lives. "There's almost a religion of restraining orders among women's advocates," commented Ray Saulnier, a fathers' rights activist from Maine.
But a growing number of men, their relatives, and lawyers find the 209A law grossly unfair -- almost a police-state tool that destroys families and saves very few. Recent efforts to reform the law have gained sympathetic hearings in the Legislature.
On the books for 20 years, 209A became the tool of choice for the activists in the early 1990s. Almost every year since then, that scope of the law has been expanded, and the grounds for defense diminished. Activists have sought and gained almost draconian powers for women, on the argument of a "crisis" in domestic violence.
As the law has expanded, its enforcers have multiplied. Today this state has hundreds if not thousands of 209A specialists who have been trained. Training in getting restraining orders, and in helping and urging women to get them occupies a significant amount of the curriculum at Northeastern University's Domestic Violence Institute internship program. Federally paid advocates in many if not all district and probate courts in the state are also trained to assist women in getting restraining orders. To the movement/industry, the restraining order is a shining sacred sword of power that can never do harm, but magically protects women and children at all times.
The restraining orders bring the police power of the state immediately to the woman's protection, and the man she says she is afraid of is immediately thrown out of his house, if not arrested.
Tool of Police State?
But to others, a restraining order looks an awful lot like the tool of a police state. Attorney Sheara Friend, of the Wellesley firm Kahalas, Warshaw & Friend, estimates that about half of all restraining orders are merely legal maneuvers, where there is no real fear of injury on anyone's part. If she's right, about 20,000 of this state's restraining orders each year have nothing to do with domestic violence -- other than to claim it. If each of those phony orders harms seven people (a father, two kids, two grandparents and two other relatives) then 140,000 Massachusetts citizens suffer needless disruption and emotional pain each year.
About ten years ago, some evidence was required. Someone had to show bruises, or bring in testimony to support the accusation.
The legislature has loosened the standard. Now the person seeking the order need only state he or she is "in fear" of the other person.
It doesn't take a cynic to point out that when a woman is getting a divorce, what she may truly fear is not violence, but losing the house or kids. Under 209A, if she's willing to fib to the judge and say she is "in fear" of her children's father, she will get custody and money and probably the house.
"Mediation and communication counseling are critical in a divorce," says Sheara Friend. "The 209A non-contact order prevents that. Especially if it's a divorce that involves children, you need the parties talking with each other. The 209A completely stops that. It's a very divisive thing to do right at the time the parties need to talk. You can't even get the parties in the same building."
Bad For Fathers & Children
Long-term emotional damage to children's fathers -- surely not good for children -- often begins with a restraining order, she says.
"A man against whom a frivolous 209A has been brought starts to lose any power in his divorce proceeding. They do start decompensating, and they do start to have emotional issues, and they do start developing post-traumatic stress disorders. They keep replaying in their minds the tape of what happened to them in court. It starts this whole vicious downward cycle. They've been embarrassed and shamed in front of their family and friends, unjustly, and they totally lose any sense of self-control and self-respect. They may indeed become verbally abusive. It's difficult for the court to see where that person was prior to the restraining order."
This is a different era from the 1950s, she points out, and many fathers are very close to their children, and bond closely with them from an early age.
"In this day and age, we have fathers who take an extremely active role in parenting -- sometimes more than the mother."
"I call them mother-dads," she says. In many restraining-order cases, she says, "These fathers are completely frustrated because they can't co-parent their child because of a restraining order. They have been raped of their parenting relationship with their child."
While Friend and others see false restraining orders as enormously destructive, and permanently traumatizing, the $24 million domestic violence industry is built on the restraining order. Most of the activities that people get paid for in the domestic violence industry cannot start until a restraining order has been issued.
Permanent Lifetime Record
The restraining order is entered into the state's restraining order registry on a computer in downtown Boston. It is never deleted. Police officers, probation officers and judges have the right to check the database.
What will it do to someone's career if they are in there indefinitely and an employer somehow calls in to check? "We can't respond to that question," said Coria Holland, press person for the Mass Probation Service. "Probation is just the conduit for getting the information into the system. We're just the recording arm."
Supervised Visitation: Paying $120 for 90 minutes with your kid
"Supervised visitation" is a booming part of the industry today. In 1994, only three visitation centers existed -- they were pilot projects in Springfield, Roxbury and Brockton. Today, there are 13 state-funded centers absorbing nearly a million dollars a year. These centers not only get state funding, they also charge fathers for the privilege of seeing their own offspring. Rates go as high as $120 for ninety minutes.
The assumption "is that a lot of dads are abusing their children and their access to their children must be supervised," declares Michael Ewing, a fatherhood activist. Though research suggests this assumption is completely false, the supervised visitation industry has skyrocketed anyway.
The centers strongly assume that children's fathers are guilty of some unnamed crime. Caring fathers with the bad luck to be accused often endure insulting, exploitative treatment to see their children. They complain rarely, because the social workers can and do end visitation for little or no reason.
Pamela Whitney, a social worker who came to the Massachusetts Department of Social Services in 1986 as a consultant, has been Director of Domestic Violence and Family Support Services since 1994. Her office is at 24 Farnsworth Street in Boston. She supervises a budget that was $13.6 million last year, and may go higher.
She says supervised visitation is recommended "where there has been a separation between the parents and a history of domestic abuse."
When challenged, she backtracks and admits she meant to say "accusation of domestic abuse."
She says her department pushed for visitation centers, beginning with three pilot centers in the early 1990s. The department recommended expansion, "because the courts found it so helpful and useful." Now there are 13. She said her goal was to have at least one in every county. More are probably coming.
"The feeling on the part of the courts and others was it was often unsafe for children to visit with their offending parent," she said. She acknowledged that when she said "offending parent" she meant a parent who had been accused of an offence.
Each state-supported visitation center is funded by D.S.S. to such a level that it has at least $75,000 to work with. The money goes to fund staff and a "budget coordinator." The coordinator "does outreach to the courts and other agencies." D.S.S. funds also pay, she said, for "the people who are actually doing the visit between the parent and child."
"Some visits don't need to be supervised," she said. "But in other cases where there is higher risk involved...this provides supervision for those who are doing the actual visit." The observers are trained according to "guidelines" developed by the central nexus for DV policy in the state, theGovernor's Commission on Domestic Violence.
She acknowledged that the same accusation that forces a man into a center, also forces him to pay both his and his wife's fees. "If A says that B is abusive, then B has to pay the money," she said.
Ms. Whitney said she thought the sliding scales ranged from $1 to $5, and that an indigent parent could do community service to pay for his visitation time.
But in reality, at least in Robert Straus' center in Cambridge, the sliding scale runs from $20 to $40 or $80 per hour, and any parent who cannot pay cannot see his children.
Asked her reaction to the case of the father of three who recently had to pay The Meeting Place $120 to see his children for 90 minutes, she said, "I've never heard of such a thing. One hundred twenty dollars a visit is extraordinary."
"All these visitations have been ordered because the children involved are at risk," explains Robert Straus, a lawyer and social worker, and currently director of the Meeting Place, in Cambridge. Straus has been a key figure in our state's development of professional supervised visitation. Asked to explain "at risk", he says: "You have a range of physical and sexual abuse situations where the parent is either alleged to be, or been proved to, abuse the child."
"As you know," he adds, confidentially, "there have been a number of deaths in Massachusetts." When asked to name an actual child's death he was referring to, however, he said he could not remember.
Straus has been part of an informal matrix of lawyers, judges, social workers, academics and domestic violence activists since the early 1990s. These people, some idealistic and some merely pragmatic, have networked, talked with each other, served on various commissions, boosted each other' s careers, and helped to expand the definition of domestic violence, and the size of state and federal funding massively.
Straus is a leader now, and heads what is called the Supervised Visitation Network. He described the growth of that group in glowing, emotional terms during a phone interview.
"The Supervised Visitation Network started in 1992. A group of people met in New York through the Ethical Culture Society, which had started a supervised visitation program in New York City. At that point it was just 30 people from around the country, most of whom had never met anyone else doing supervision. We had all been working in isolation. It was an extremely high energy meeting. It was very much an informal association of people helping each other out. It began with a handful of members and now has over 400 members throughout the U.S., Canada, and Australia. It's a fascinating field...because when it began it was virtually without funding."
But not any more. Though The Meeting Place began in 1991 with only a grant from the Boston Bar Foundation, and continued to 1998 "without a penny of public money" that public money is starting to flow now, Straus admits with a tone of satisfaction.
The major state source is through the state DSS Domestic Violence Unit, whose budget of over $900,000 "has been an immense advance over the last few years.."
What if the father doesn't have enough money to see his kid in a given week? "Difficult question," answers Straus, who pauses and then says the father gets "a week's grace" and then the child-father contact is cut off.
His program never tries to get husbands and wives to talk out their problems privately, he said, but urges them to go back to court instead. He said children are in visitation for long periods, from nine months to many years. He said that no matter how well, how happily, the father-child interaction is going, his program never recommends to the judge that supervision should end and normal parent-child contact resume.
These programs have sprung up all across America " entrepreneurial tricks and ideas spread easily each summer at this industry's conferences. Wherever supervised visitation has appeared, criticism has followed.
In Virginia, Michael Ewing, president of the Virginia Fatherhood Initiative, has an unusual perspective. He is one of the few pro-father people ever to run a "visitation center." His non-profit organization applied for and got a federal grant to negotiate access and visitation issues between divorced parents. He hoped to show that in situations of conflict between divorced parents, supervised visitation was not necessary. He sees such programs as "designed to humiliate men." In his program's first year, the Norfolk area courts made more than 700 case referrals. "We solved all of the problems but two," Ewing said. "Only two families required supervised visitation."
"There are many ways to handle the exchange of children without having parents supervised. We ran a neutral pickup and drop off program and there were no problems. We made clear to parents that they had to be 'model citizens' during drop off, or they would be reported to the court."
He said the supervised visitation idea has been " beefed up with phony statistics" and there is very little need for it.
Solid research shows that most physical child abuse is done by mothers, or by mothers' live-in boyfriends. Ewing is one of many in the fathers' movement who wonder why natural fathers " who in reality are quite unlikely to abuse their own children " are targeted for the humiliation of supervision "I think there's another agenda here," he says. "Some special interest women's groups think that males in general are disposable. We're great sperm donors and paychecks " but beyond that there's not much need for good fathers or good men."
He said he thinks supervised visitation came about "because women wanted to con- trol the dad's access to their children, and to humiliate them by making them see their children in the presence of a social worker and pay for the privilege of doing so."
Perhaps because of its success, Michael Ewing's non-visitation-center approach to family conflict lost its funding in the second year. He said he thinks a local social worker who had lost clients due to Ewing's success complained to an influential state senator.
How many of these supervision cases really require supervision for the safety of the children? Michael Ewing doesn't think very many: he found two cases out of 700.
But the domestic violence entrepreneurs and state officials live in a different world from us. A sense of nameless vague threat is always in the background. To hear the pros talk, all the men they deal with are batterers, sexual abusers, or virtually time bombs of violence. Repeated cliches like "at risk" and "a safe place" and "maintaining safety" pepper their sentences. Yet, in many cases, there is no evidence of violence or any kind of serious harm to children " merely an accusation by the mother. But in the DV industry, when the accusation is made, the case is closed.
At least some of the men interviewed for this story are devoted fathers. It is clear that some have heroically maintained contact with their children over a period of years, despite having to pay a small fortune in cash and endure repeated harassment by petty, vindictive state officials. During a dozen hours of telephone interviews, not one supervised-visitation official spoke any word of praise for any man's love of his children.
Citiţi! Pentru nimic, doar am tradus. Acuma ştiţi! De aia !!!
vineri, 24 mai 2013
joi, 9 mai 2013
Marx şi adevărata plusvaloare
Vlad Mureşan
Scopul capitalismului este profitul obţinut din producţia valorii-marfă (egal muncă precipitată). Capitalul utilizează deci munca în vederea profitului, iar munca se utilizează pe sine doar în vederea subzistenţei, retribuţia ei fiind salariul.
Întrebare: faptul că proletariatul primeşte doar un salar, iar patronatul îşi rezervă profitul este injust? Prin conceptul de plusvaloare, Marx încearcă să arate că relaţia este structural inechitabilă: ar exista un rapt sistematic de valoare, ca tribut pe care capitalul îl smulge muncii. Pentru a respinge această acuzaţie este suficient să vedem nu doar ce datorează capitalul muncii, ci şi ce datorează – în mod originar- munca însăşi capitalului.
În final vom arăta cum capitalul rămâne exploatator, dar în raport cu ceva de natură absolut diferită decât proletarul. Acest „mare exploatat” este parazitat, paradoxal chiar şi de „clasa muncitoare”. Întreaga umanitate exploatează fără compensaţie o a treia categorie care scapă reflecţiei economice.
1. Munca nu este unicul factor de producţie
O primă impresie eronată a socialismului distributiv este că profitul capitalist (echivalat reductiv doar cu plusvaloarea) ar deriva, unilateral, din exploatarea muncii. Exploatarea are două conotaţii care trebuie atent disociate : 1. utilizare şi 2. spoliere. Marx suprapune fraudulos aceste semnificaţii, deşi simpla utilizare a muncii în cadrul unui contract sinalagmatic bazat pe mutuus consensus exclude violenţa patronatului. Este, în plus, doar un fragment de adevăr să crezi că produsul (ori plusprodusul) derivă exclusiv din exploatarea muncii: valoarea-marfă (V) este în fapt sinteza exploatării capitalului tehnic (Ct) şi a capitalului uman (Cu). Conceptul de „forţe de producţie” le implică pe ambele – proletariatul nu este unica forţă productivă. Să reţinem, prin urmare relaţia provizorie V= Ct + Cu (pentru a nu contabiliza încă ponderea capitalului intelectual responsabil pentru cercetare, inovaţii, organizare etc.).Va fi întotdeauna iritant pentru sensibilitate faptul că unii muncesc pentru bani, când pentru ceilalţi banul munceşte deja „singur”. Dar acesta este doar un slogan al inimii fără intelect. Pentru ca banul să muncească pentru tine, trebuie ca multă muncă să fi articulat deja sistemul unei astfel de investiţii maturizate până la autopropulsie. Pentru ca x să fie proletar (mai degrabă decât şomer sau lumpenproletar), trebuie ca deja, y să fi muncit, chiar ani de zile pentru a articula structura unei producţii cu şanse de rentabilitate. Articularea conceptului cu creditul (care asigură capitalul şi mijloacele de producţie) aparţin travaliului originar al patronului. Înainte ca proletarul să ajungă să muncească, trebuie ca patronul să fi muncit deja. Proletarul vine aşadar ultimul în schema de ansamblu (astfel, el nu poate emite deja pretenţii la profit, ci doar la un simplu salar, fie el mai consistent). În realitate însă antreprenorul însuşi este primul factor de producţie – factorul originar al producţiei, cel care converteşte potenţialul în act. Opoziţia şi antagonismul dintre capital şi muncă aparţin aşadar unui binarism simplificator. La origine, capitalul este tocmai munca de dinainte de muncă, după cum munca este ea însăşi la origine propriul ei capital. Relaţia este deci cuaternară: există o muncă a capitalului (a antreprenorului), după cum există un capital al muncii (al proletarului). Fără această originară muncă a capitalului, capitalul reprezentat de munca posibilă nu este actualizat. După cum, fără capitalul muncii, munca originară a capitalului rămâne paralizată în concept.
Este adevărat că reuşita conceptului autonomizează capitalul faţă de muncă, astfel că „banii lucrează” şi patronul poate „evada” din blestemul muncii. Dar acesta este premiul pentru ceea ce patronul a avut şi a făcut, iar proletarii nu au avut şi nu au făcut: conceptul, capitalul, riscul şi munca de construcţie efectivă.[1] Fără mijloacele de producţie, forţa de muncă rămâne o mărime economică potenţială, adică şomaj disperat). Capitalul uman depinde astfel de capitalul tehnic, fără de care subzistă virtual sau subutilizat, în agricultura de subzistenţă sau în condiţie lumpenproletară). În vederea mobilizării forţelor de producţie, forţa de muncă trebuie însă articulată cu mijloacele de producţie. Iar mijloacele de producţie pot fi concentrate numai prin capitalizări orientate, subordonate unei iniţiative antreprenoriale strategice[2].
Prin urmare, capitalul tehnic depinde şi el de capitalul uman, dar de o altă formă a lui: capitalul intelectual, care este de fapt capitalul strategic al oricărei antreprize serioase. Capitalul uman fără capital tehnic atinge doar nivelul muncii de subzistenţă. Însă doar capitalul intelectual poate realiza un capital tehnic performant şi o reuşită articulare a acestuia cu capitalul uman (munca) sub anvergura unei idei. Astfel, rolul capitalului este fundamental, în calitatea lui de catalizator al muncii. Fără capital, munca este nemuncă. Iar alternativa unei astfel de mobilizări este pasivitatea, lumpenproletarizarea sau subutilizarea subzistenţială a muncii.
2. Capitalistul nu încasează profitul „pe gratis”
Plusvaloarea este diferenţa dintre valoarea globală a muncii (stocată în produs) şi valoarea (de subzistenţă) a salariului. Astfel, din zece ore de muncă, exempli gratia, doar şase ore se regăsesc în remuneraţie, restul fiind încasate sub formă de profit de către capitalist. Se crede, astfel, că profitul revine direct capitalistului, fiind o măsură a exploatării. În realitate el revine în primul rând şi predominant capitalului tehnic utilizat, coextensiv oricărei producţii (amortizare şi uzură). În plus, riscul investiţiei, conducerea strategică, pe scurt conceptul şi realizarea antreprizei, revin tot capitalistului. Toţi aceşti parametrii sunt îndreptăţiţi unei remuneraţii. Fiind precondiţii ineliminabile ale producţiei, ele solicită o justă retribuţie, devreme ce toţi factorii de producţie trebuie răsplătiţi proporţional. Prin eficacitatea lui inovatoare, formal-coordonatoare şi rezolutivă el multiplică randamentul şi uşurează munca materială a mii de mâini, care în lipsa lui ar munci orbeşte, dezarmat şi necalculat.
Conceptul stă aşadar în spatele dezvoltării capitalului tehnic, fiind la originea tuturor marilor inovaţii. Ceea ce diferenţiază în mod originar patronul de proletar nu este deci doar capitalul (materia), ci şi conceptul antreprizei (spiritul). Există şi o sterilizare a capitalului prin tezaurizare improductivă – capitalul singur, în lipsa spiritului capitalist, rămâne un simplu furnizor stagnant de lux. Astfel, profitul nu revine capitalistului pur şi simplu: o parte revine capitalului tehnic (concept întrupat), iar cealaltă revine capitalului intelectual (concept originar, care pune în mişcare capitalul uman şi cel tehnic). Marile realizări sunt cele care provin dintr-un mare concept (excludem de aici speculatorii bursieri, simplii paraziţi interpuşi, şi exploatatorii resurselor strategice, simplii paraziţi ai naturii). Şi cum toţi factorii care concură la producţie trebuie remuneraţi, putem spune că profitul nu este altceva decât salariul conceptului.
Clarificarea acestor probleme aduce o nouă lumină asupra dramei exploatării. Pentru Marx, plusvaloarea este sau absolută, când plusprodusul derivă din exploatarea supratimpului (pe baza unei productivităţi constante)[3], sau relativă, când plusprodusul derivă din exploatarea supramuncii pe unitatea constantă de timp, printr-o productivitate intensificată[4]. În ambele cazuri, Marx crede că profitul nu poate rezulta decât din „reducerea salariului muncitorului sub valoarea forţei sale de muncă”.[5] El presupune astfel că forţa de muncă trebuie remunerată în paritate strictă cu produsul la care a contribuit ea. Dar produsul este unul realizat concordant prin participarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, salariul trebuie să reflecte un just partaj al venitului între ansamblul factorilor de producţie.
3. Adevărata plusvaloare
Dacă produsul este rezultanta unei sume determinate de factori, profitul trebuie defalcat corespunzător. Altfel spus, trebuie remunerat atât omul cât şi maşina. Pe de o parte ambii factori au nevoie de reproducţie, pe de altă parte, inteligenţa şi valoarea concentrate în maşină revin celor care le-au alienat în ele. Tehnica nu este altceva decât inteligenţă creatoare încorporată într-un ustensil productiv. Dacă o maşină produce cât o sută de lucrători manuali, ponderea ei în produs (deci profit) trebuie să fie de o sută de ori mai mare. Profitul rezultat din puterea multiplicată a producţiei tehnice reprezintă atunci doar recompensarea acestei inteligenţe inovatoare.
Dar problema este mult mai adâncă decât diferenţa orizontalădintre muncă şi capital. Există o diferenţă verticală ocultată de viziunea unilateral orizontală a antagonismului dintre socialism şi capitalism.
Putem vorbi acum deschis de o altă injustiţie, cu adevărat originară şi strigătoare la cer: creatorul unei maşini (a unui ustensil), care ridică revoluţionar şi exponenţial productivitatea este adevăratul exploatat, deoarece patronul, proletarii şi consumatorii extrag inconştient, dintr-o invenţie epocală, beneficii pe care nu le vor putea niciodată returna,. În concret, dar în condiţiile unei dificile cuantificări exhaustive, din valoarea unui bec, cam 1% revine muncitorului; cam 2% revine patronului, dar restul de 97% revine lui Thomas Edison.Drepturile intelectuale asupra unei astfel de invenţii revoluţionare se prescriu cu totul convenţional, aceasta fiind o decizie în absenţa adevăratului titular al drepturilor. Dar, în mod transcendental, astfel de drepturi sunt imprescriptibile şi atât muncitorii cât şi capitalişti, exploatează la sânge beneficiile unei astfel de invenţii, fără a putea măcar returna o contraprestaţie minimă. Desigur – Edison are propriile lui datorii: faţă de teoreticienii electricităţii. Care depind la rândul lor de alte reflecţii revoluţionare mai adânci care au deschis, în travaliul invizibil al spiritului, posibilitatea însăşi a unei astfel de invenţii.
O adevărată academie transcendentală ignorată a creatorilor a conlucrat, în acest impresionant laborator strategic al istoriei, pentru ca tehnica planetară să atingă astăzi colosalele ei performanţe. Arhitectura arborescentă a unui imens determinism se dezvăluie astfel ca formă prin care spiritul împinge istoria înainte, prin convulsii şi rupturi de nivel sub a căror presiune materia nu încetează să se reconfigureze în ansambluri tot mai intelectualizate.
Capitalismul vede foarte puţin din această uriaşă piramidă scufundată în istoria spiritului. El recunoaşte, confuz, doar prioritatea conceptului asupra materiei propriu zise – fiind prin asta mereu în avangardă. Dar capitalul are o recogniţie doar pentru conceptul proxim, nu pentru cel fundamental. Pentru capital, proiectantul este mai valoros decât Einstein.
Socialismul vede chiar mai puţin. El premiază mâna, mai degrabă decât capul – munca brută, mai degrabă decât munca inteligentă. Însă tocmai: conceptul este mai valoros decât munca, inteligenţa este mai valoroasă decât materia, inspiraţia este mai valoroasă decât transpiraţia – deoarece ele dau o şansă mâinilor să dezvolte o eficienţă infinit multiplicată. Nu există nimic mai pragmatic, mai eficient şi mai revoluţionar în istorie decât conceptul. Acolo unde conceptul a lipsit sau a fost lichidat, istoria s-a africanizat. Regimurile marxiste au fost somaliile nongândirii. Fără acest travaliu al spiritului am fi rămas şi azi robii materiei: am fi fost până azi vânători, culegători, agricultori – adică proletari ai naturii. Această condiţie proletară este cu adevărat cutremurătoare. Omul lucra 14 – 16 ore pe zi pentru un „salar” cu adevărat de subzistenţă.
Or marii creatori (filosofi, matematicieni, fizicieni) sunt adevăraţii responsabili pentru totalitatea descoperirilor fertile în consecinţe civilizaţionale -pe care le extrag micii creatori (inventatori, proiectanţi etc.). Aceştia sunt, în realitate, cei care – la o scară invizibilă celor înnecaţi într-o ideologie orizontală, fie ea socialistă sau, la acest nivel, capitalistă) produc adevărata plusvaloare. Dacă nu ar fi intervenit tehnica (matematică aplicată configurator materiei), supramunca şi supratimpul, oricât amplificate, nu ar fi ridicat plusvaloarea cu mai mult de 10%, datorită limitelor fizice inerente efortului uman. În schimb, intervenţia eliberatoare a spiritului în istorie a ridicat plusvaloarea de câteva mii de ori (pe unitatea constantă de muncă şi timp), prin revoluţii succesive care sunt adevăratul motor al istoriei. Comparaţi productivitatea unui trib primitiv cu productivitatea unei unităţi de avangardă, digitalizată : veţi putea calcula puterea spiritului de a mişca materia. Materialismul lui Marx este absolut inept să creadă că organizarea materiei este ascendentă, în totală contrazicere cu a doua lege a termodinamicii, care descrie tocmai creşterea inexorabilă a entropiei. A spune că revoluţia mijloacelor de producţie este punctul origo al progresului revine la a confunda cauza cu efectul: în realitate mijloacele de producţie nu se perfecţionează singure, materia inertă nu îşi dă singură determinaţii ascendente progresive. Tehnica nu este decât reflexul colateral al autopătrunderii spiritului în sine. Marx nu a văzut dincolo de ochi.
Evoluţia tehnicii nu este decât consecinţa de cele mai multe ori colaterală, nevizată, a marilor tensiuni spirituale creatoare. Fără metafizică nu ar fi existat fizică. Fără electromagnetism nu ar fi existat radio-televiziune. Fără teoria relativistă a gravitaţiei nu ar fi existat sateliţi. Fără fizică cuantică nu ar fi existat hardware, fără logica matematică nu ar fi existat software. Fără filosofi precum Leibniz sau Frege, un Norbert Wiener nu ar fi putut inventa cibernetica. În general, fără teorie nu ar fi existat practică. – ci doar subzistenţă. (Trebuie totodată precizat că tehnica eliberează omul de muncă, dar nu şi de sine. Creşterea controlului asupra materiei nu este egală cu creşterea controlului de sine. Din contra – cu cât consumăm mai mult devenim mai alienaţi).
Marii creatori au realizat astfel de înlesniri epocale încât munca şi capitalul agregate obţin un plusprodus uriaş nu prin supramuncă – ci prin inframuncă. Nu prin supratimp – ci prin infratimp. Munca şi timpul în loc să rămână în variaţie direct proporţională cu plusprodusul, au devenit invers proporţionale prin contribuţia amplificativă a tehnicii. Spiritul este cel care răstoarnă cu adevărat raporturile de producţie în istorie, în timp ce materia nu face decât să recepteze noi şi noi configuraţii. În toate fazele evoluţiei, fiecare ruptură de nivel în fiziologia suprastructurii (adică a formelor spiritului) se traducea într-o revoluţie infrastructurală (a formelor materiei). Evoluţia inteligibilă a umanităţii proiecta consecinţe fenomenale prodigioase. Suprastructura nu derivă deci din infrastructură, ci tocmai infrastructura nu este decât proiecţia devansantă a suprastructurii – motorul însuşi al dezvoltării. Cu fiecare încordare a spiritului, o nouă ruptură de nivel actualizează noi raporturi infrastructurale.
La acest nivel, antagonismul capitalului cu munca este antagonismul celor doi paraziţi ai spiritului. Independent de exploatarea orizontală care se constituie între aceşti termeni, ei sunt coresponsabili pentru o exploatare verticală a clasei gânditoare.
Munca şi capitalul nu sunt decât furnicile istoriei, care, împreună muncesc dar nu gândesc, comparativ cu densitatea marii gândiri care a elaborat în tensiunea creaţiei cele mai grandioase şi mai fertile revoluţii inteligibile. Ele îşi divid, prin lupte furibunde, profitul a cărei covârşitoare parte revine cu adevărat marilor absenţi. Ceea ce „clasa gânditoare” a creat sunt bunuri spirituale care se distribuie fără să se consume. Din aceste concepte, noi nu facem decât să actualizăm bunuri materiale destinate toate consumului. Spiritul a creat structuri inepuizabile din care noi nu suntem capabili decât să consumăm. Materia parazitează astfel Spiritul în istorie. Spiritul este cel care, în realitate, munceşte pentru toţi. Suntem astfel, şi la acest nivel, datornicii insolvabili ai Spiritului. Şi, în ultimă instanţă, deoarece marii creatori sunt ei înşişi tributarii unei inspiraţii, ca divinis influxibus ex alto, putem spune că, în realitate, adevărata plusvaloare cade, la propriu, din Cer.
Notă: a) În ceea ce priveşte plusvaloarea absolută (Pa), predicţiile marxiste au eşuat (capitalismul a supravieţuit fără necesitatea exploatării supratimpului (St) şi a minimalizării salariilor). Faptul că timpul de muncă s-a comprimat, mai degrabă decât să se dilate este tocmai dovada independenţei producţiei faţă de supratimp – când rata plusvalorii absolute trebuia să depindă doar de prelungirea zilei de muncă, în condiţiile unei productivităţi fixe. Supratimpul este, în capitalismul tardiv (de tip terţiar), o structură facultativă, iar salarizarea şi nivelul de trai depăşesc aici realizările oricărui regim socialist. Obţinem astfel relaţia: Pa (St). Dar nu St. Deci nu Pa.b) Amplificarea plusvalorii relative (Pr) este, desigur, funcţie de creşterea producţiei (Cp). Dar creşterea producţiei poate fi obţinută sau prin supramuncă pe unitatea constantă de timp (Sm), sau prin ameliorarea performanţelor tehnice (At). Astfel, supramunca (productivitate obţinută din supraexploatarea capacităţii de producţie, care creşte cantitatea de produs prin creşterea cantităţii de muncă pe unitatea de timp) nu este legică, ci facultativă. Astfel liberalismul a optat pentru investiţiile strategice în ameliorarea tehnică, iar nu în supraexploatare. Aceastea au provocat o „revoluţie a modului de producţie”, care leagă productivitatea de performanţele mijloacelor de producţie, iar nu de efortul şi dexteritatea intensificate ale muncitorului. Astfel, printr-o cantitate mai mică de muncă se obţine -datorită tehnologiei superioare- o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare. Supramunca este, în capitalismul tardiv, mai degrabă facultativă. Pr (Cp). Dar Cp = At. Deci Pr (At). Analizele lui Marx au eşuat aşadar în ambele direcţii.
[1] Când prin moştenire un patron lipsit de merite întemeietoare încasează profitul, acest lucru este insuportabil, însă ecuaţia rămâne.
[2] Ne referim la condiţii normale. Marx face din excepţie (furtul) o regulă.
[3] „Plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de muncă, din durata prelungită a aceluiaşi process de muncă” (Karl Marx, Capitalul, Editura PMR, 1948, pg. 202).
[4] „În acest caz sporirea producţiei de plusvaloare rezultă din reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare a supramuncii”, op.cit. 302.
Dictatura feminismului
România Culturală
Verso, Nr. 10 / 16-31 ianuarie 2007
Dictatura feminismului
Vlad Mureşan
Nu intra în obiectivul acestei critici feminismul auroral, cel care cerea abolirea legilor discriminatoare, acordarea concediului de maternitate, o competitie egala cu barbatii, cel care lupta contra violentei domestice, a hartuirii sexuale, deci cam tot ceea ce bunul simt, chiar în lipsa unei educatii ideologice vigilente, acuza în mod spontan.
Dar: 1. reeducarea ereticilor, 2. standardizarea limbajului, 3. politia gândirii, 4. remodelarea mentalului prin inginerie sociala (monitorizata de o nouaideocratie feminista luminata care nu mai spala haine, dar spala creiere), 5. confiscarea feminitatii de catre o elita revolutionara care decide în numele femeilor reale ceea ce este progresist (cariera) si ceea ce este reactionar (familia), sau 6. asocierea feminismului cu propaganda pro-avort (sinteza libertariana contradictorie, unde o libertate sacrifica pe alta), acestea verifica legea hegeliana a conversiei libertatii anarhice în teroare.
Sintetic: acel feminism care sub pretextul eliminarii discriminarilor informale, trece de la critica normelor aberante la normativizarea intensa a libertatii celorlalti (legiferare prohibitiva sau chiar onerativa), trezeste luciditatea la sarcina ei disociativa, pentru a desolidariza emanciparea femeii de dictatura feminismului.
Noua inchizitie feminista în curs de institutionalizare (prin etatizarea ideologiei la care aspira toti „eliberatorii��? spetei umane) joaca aceeasi farsa cu alti actori, farsa totalitara a libertatii, „parodia binelui��?. Femeile cred ca cele care raporteaza totul la femeie sunt neaparat de partea binelui. Dar fapta însasi tradeaza vorba.
Aporiile feminismului
Problema naturii feminine este pusa azi în cauza. Sa sesizam ca cele care neaga existenta unei naturi feminine si-au dat tocmai numele de feministe... Ele vor sa dovedeasca ce contingenta este aceasta natura feminina, dar nici prin cap nu le-ar trece sa renunte la demnitatea lor ...feminina.
Prin urmare: sau exista ceva feminin ferm si „esential��? care confera demnitate si merita aparat, sau nu exista asa ceva, si atunci de ce sa mai aparam o feminitate construita de sovinismul patriarhal? La limita, pentru a iesi din menghina contradictiei lor interioare, feministele mai pot sa spuna doar ca nici o diferenta de principiu nu exista între barbati si femei:.. Atunci de ce ne revoltam ca traim într-o lume a barbatilor ? Pentru ca nu ne lasa sa fim ca ei ? Atunci de ce mai vrem sa fim ca „noi��?, femeile?
În acest caz, nu mai are rost sa vorbesti despre dreptul femeilor de a-si construi ce identitate vor ele – e de ajuns sa spui ca orice om poate sa-si dea identitatea visurilor lui. Apararea demnitatii femeilor este inclusa în apararea demnitatii umane. Este de ajuns sa fii om pentru a nu accepta discriminari aberante.
Câta vreme feministele vor milita pentru drepturile femeilor, nimeni nu le va crede ca nu exista diferente între ele si barbati. Nu poti sa îti afisezi diferentatocmai pentru a-i obliga pe ceilalti sa accepte ca esti identic cu ei... Asadar diferenta exista atâta vreme cât feminismul exista ca voce a acestei diferente.
Diferenta nu este sociala.
Impactul sexualitatii organice asupra personalitatii nu este însa colateral. Distinctia sex/gender (sexul e dat, genul e facut – axul feminismului radical) este expresia unui idealism angelic, care crede ca spiritul nostru este complet neutru la corp, sau ca structura noastra corporala (chiar daca nu determina personalitatea), nu atesta nimic din specificul ei. Acest lucru este evident din faptul ca cele mai sonore nume ale feminismului s-au gasit sa-si afirme feminitate tocmai împotriva propriului lor trup (de la de Beauvoir, pâna la radicale recente, multe feministe au scos o adevarata ideologie din esecul unei psihoterapii: „Sexul e crucea pe care femeile sunt crucificate...Sexul nu poate fi definit decât ca un viol universal��? – Hodee Edwards.)
Dar sexualitatea nu este doar o functie diferentiata, precum functia digestiva, ci imprima criptic o viziune originara asupra lumii. Lumea descoperita prin ochii unei femei are accente diferite de lumea contemplata prin ochii unui barbat, desi exista structuri inteligibile imune la orice determinism de gen.
Faptul de a apartine unui astfel de determinatii te someaza: sau la asumarea ei, sau la lupta disperata de a te sustrage unei decizii oarbe a dictaturii cromozomiale (si a suprastructurilor culturale edificate peste aceasta).
Separatia barbat-public (public male), femeie-privat (private woman), monopolul domestic al femeii – arondata la ce e cald, umed, moale (Maria Gimbutas), respectiv monopolul politic al barbatului - arondat la ceea ce este sec, rece, tare. Barbatul – intelect, spirit, creatie; femeia – pasiune, natura, procreatie.
Orice om cu o minima (anume) experienta poate sa îsi imagineze cum ar fi ca barbatul sa fie cald, umed si moale, iar femeia sa fie rece, seaca si tare... Dar sa vedem ce fel de epistemologie este necesara pentru a rasturna lumea cu fundul în sus.
Elemente de epistemologie feminista.
Într-o societate andromorfica, o falofilie refuzata naste o falofobie asumata. Ca si în marxism, resentimentul creeaza o ideologie „stiintifica��?. Astfel, misandria îsi face o epistemologie proprie. Principiul cardinal al feminismului este: realitatea, inclusiv cea de gen e socialmente construita: nici o suprastructura intelectuala nu e libera de infrastructura de gen. Consecinta acestui principiu este generalizarea sofismului ad hominem. Epistemologia este astfel alcatuita încât nimic din ce au creat vreodata barbatii nu este „neutru��?, deci adevarat. Ceva este masculin, deci este eronat.
1. Sulamith Firestone (The Dialectic of Sexes) si Simone de Beauvoir (Le seconde sexe) refuza natura, functia reproductiva, ce ar trebui depasita prin mijloace tehnice de procreatie (si ar fi, în plus, o tradare sa nasti tocmai...un barbat !). Simone de Beauvoir condamna rolul matern. Carol McMillan (Women, Reason, Nature), pe de alta parte, le acuza ca sunt sexiste, pentru ca accepta creatia, stiinta, (valori patriarhale) si cere, din contra, reaprecierea rolurilor traditionale ale specificului feminin (de mame si sotii). Discursurile feministe au în comun o alianta negativa ginocentrica. Dar nu au decis exact ce revine propriu-zis feminitatii. Barbatul, cu oricine ar fi de acord, este parte a unui consens misogin solid, pentru ca e barbat si nu are, desigur, origini sanatoase, fiind un „inamic de clasa��? inconturnabil.
2. Androginia, mai spun doctrinarele, ar fi idealul feminist: „ideal umanist, care elibereaza barbatii si femeile din sistemul de roluri de sex��?[1] Fals ! Androginia vizeaza unitatea mistica a complementaritatii erotice, unde specificul este conservat în unitate. Feminismul are, din contra, un ideal hermafrodit. Hermafroditul nu este decât un bastard empiric avortat al sublimului androgin transcendental, o sinteza monstruoasa ambigena într-un singur (nefericit) individ. De aceea ele impun o educatie uniformizatoare fetelor si baietilor, tratând identic persoane diferite, într-un egalitarism arhetipal care reia, la alt nivel, egalitarismul social nivelator.
3. Dupa ce femeile s-au emancipat tocmai prin apelul facut la ratiune, la obiectivitate, s-au gasit radicalele care sa suspecteze ca în spatele oricaror „cerinte transcendentale��? se afla doar „experienta unui numar redus de oameni, dintre care majoritatea sunt albi, barbati si occidentali��?. Una dintre ele, sustine, ca modus ponens însusi e o creatie patriarhala. Alta ca tocmai silogismul aristotelic care desparte forma de materie ar trada un mod ierarhic de gândire (materia deriva din mater). Astfel, accentul logic pe forma discrimineaza si subordoneaza femeile[2]. Altfel spus, ele vor materie fara forma, adica haos si lipsa de abstractie, deci de gândire - pe care chiar ele o despart de feminitate. Dar daca spui ca toti marii matematicieni, filosofi si fizicieni au fost barbati, te acuza de sexism si evoca secole de asuprire. Iar daca spui silogism, acuza din nou oprimarea materiei (femeii) de catre forma (barbatul). Orice ai face, retorica victimei a dat deja verdictul.
4. Asa cum comunistii au sesizat faptul ca pâna nu dezradacinezi religia din sufletul omului, el va continua sa ramâna o persoana dificil de aliniat în sisteme panoptice numerizate, tot astfel feministele au realizat o biblie feminista, pentru ca subversiunea identitara sa se petreaca la straturi ultime ale fiintei, inventând o un dumnezeu schizofren (tatal/mama noastra care esti în ceruri), numai bun pentru proletarul hermafrodit care îsi face idoli dupa chipul si asemanarea sincretismului sau genetic sau psihic.
Pentru feministe, Freud este un misogin. Dar discursul lor viriloid, setea lor mimetica de a fi întocmai ca barbatii, si cu nimic mai prejos, confirma tocmai celebra „pennis envy��? despre care vorbeste Freud...
Elemente de politologie feminista.
Feminismul este o structura marxista, unde raportul de oprimare burghez/proletar e simplu substituit cu cel barbat/femeie. Teza feminismului marxist radical împotriva celui moderat liberal este ca eliberarea formala nu e totuna cu eliberarea reala. Principiul de baza al feminismului radical este : totul e politic, nu exista nimic „inocent��?, cu atât mai putin filosofia unde se decid marile reprezentari. Ca atare, si ceea ce e personal, este politic. Este sarcina actiunii statului întemeiate pe revelatiile ideocratiei gender studies, sa reconstruiasca genul. Acest lucru se va realiza prin proceduri etatizate, monitorizate profesioniste dedicate cauzei. Ca si socialismul care dorea abolirea diferentelor de clasa, rasa sau gen...
1. Familia este carcerala, cariera este emancipatoare. Ca si pentru marxisti familia este reactionara, iar functiile ei trebuie delegate statului, pentru a scoate copii de sub influenta parintilor reactionari : „Pentru ca acestia vor fi în mâinile unor asistenti profesionisti sanatosi din punct de vedere politic. Literatura feminista era plina, în anii 80 de exemple despre cât de minunat functioneaza acest lucru în Uniunea Sovietica. Ceea ce pot profesionistii realiza este sa rada vechile diferente sexiste de gen, socializând copiii în mod diferit. Daca tot ceea ce suntem e doar efectul socializarii, atunci trebuie sa educam copiii în cel mai bun mod posibil, anume prin cei care cunosc cel mai bine. Iar acestia vor fi acei favorizati politic, auto-desemnati si dotati cu o fanfara suficienta. Socializarea ar fi astfel o veritabila îndoctrinare (…) Acest lucru nu lua în seama faptul ca majoritatea oamenilor vad în familie sensul vietii lor, gasirea si nasterea celor mai apropiate fiinte posibile (..) O cariera viza de fapt asigurarea unei pâini, iar sensul vietii era sa ai o casa, copii si timp sa petreci cu ei, si lucrând la proiectele personale, sa-i vezi crescând alaturi de tine��?.[3] Dar nu este treaba statului sa impuna legi în interiorul familiei, sau sa eticheteze unele ideologii iesind din neutralitatea civica a legii, ca fiind sanatoase si favorizate. Isteria minoritara aspira de a confisca statul idealmente neutru, pentru a-l angaja în serviciul agendei lor parohiale.
2. Dar: „a oferi politicului vechea putere a familiei echivaleaza cu revenirea la vechiul principiu al tribalismului. Acesta e punctul cheie al feminismului[4]. Sloganul „personalul este politic��? întrupeaza aceasta conexiune, fiind plin de un mostruos si teribil pericol. Daca în democratie personalul este separat de politic, pentru ca familia e separata de piata, abolirea familiei expune intimitatea oricaror forte politice, orice ideologie ar veni la putere. Asta dizolva spatiul privat si introduce controlul politicul nu doar asupra a ceea ce face individul, ci si asupra a ceea ce el gândeste, doreste si simte (...)Aceasta îmbratisare comunitara evoca matriarhatul psihanalitic al lui Jung, Teribila Mama ce devoreaza individualitatea pentru confortul inconstientului. Aceasta e nostalgia oricaror forme de tribalism. Nostalgia feminista a matriarhatului îsi poate gasi expresia în certitudinile calde ale totalitarismului��?. Daca statul este confiscat de o Viziune Corecta, atunci „e timpul sa marturisim crimele politice si sa imploram reeducarea de la cei mai iluminati. Acest fel de viata este tolerabil doar pentru ideologi si zeloti fanatici. Nu este treaba politicului sa determine fapte biologice. Tocmai, e natura democratiei de a ignora diferentele dintre persoane, indiferent de sursa lor. Ceea ce fac ele va fi determinat de libera concurenta��?[5]. Ca si pentru Lenin, care spunea ca dreptul comunist nu accepta distinctia public-privat, feministele creeaza pârghii statele de ingerinta inima domeniului privat, familia.
3. E important sa educam cetatenii sa respecte dreptul tuturor la o competitie egala. Dar daca statul intervine cu o optiune în aceasta lege a liberei concurente, sub pretextul antidiscriminarii el va opera discriminari pozitive. De la discriminarea informala a femeilor se va trece la discriminarea formala a barbatilor, deoarece sensul concentrationar al presiunii simbolice feministe este unul dictatorial: barbatii, inamicii sunt suspectati si monitorizati în scoli, universitati si institutii. Activisti (gender monitors), echivalenti cu comisarii sovietici sau secretarii de partid, sunt introdusi în viata publica, unde nu fac altceva decât sa supravegheze, sa dea amenzi sau avertismente. Însasi prezenta acestor gender monitors este expresia legalizarii unei prezumtii de vinovatie (desi orice democratie începe cu prezumtia constitutionala de nevinovatie). Este acuzat, anterior oricaror imputari individualizate, un imaginar androcentric colectiv. Si, prin participatie, toti barbatii nevinovati la nivel individual devin brusc vinovati la nivel colectiv. În esenta suntem vinovati pentru ca suntem barbati, deci inamici de clasa. Badaranul care loveste femeia confirma culpa. Barbatul care nu o loveste nu a ajuns înca sa confirme culpa, dar este oricum virtualiter (deci deja) vinovat. Culpa difuza este o creatie ideologica dictatoriala care vrea sa traga la raspundere pe cei carora nici o vina nu le poate fi personal imputata. Dreptul penal articuleza culpa doar ca sinteza a factorului intelectiv si a celui volitiv. Numai dreptul totalitar începe cu prezumtia de vinovatie (fie ea de clasa sau de gen).
4. Strategia reeducarii feministe, slujita de politia gândirii corecte (guideline for sexist language)[6], este expresia deviata extern a unei vacuitati resentimentare, însetata de victime, si care întinde pânze seducatoare precum paianjenul (mostru feminin), pentru prada sa. Orice dictatura începe, asa cum stim de la Orwell, cu instaurarea unui newspeak. Noile prohibitii lingvistice ascund prohibitii intelectuale. A nu putea sa spui ceva decât asa cum dicteaza legea revine la a nu putea spune ceva asa cum dicteaza gândirea oficiala. Nici macar arta nu va scapa de acest „realism feminist��? care va filtra sever orice remanenta patriarhala (adica toata istoria artei), în acelasi timp în care va premia orice opera corecta ideologic.
Stapâna si sclavul
Opera lui Hegel este în multe privinte profetica. Mai degraba decât „depasite��?, cele mai profunde reflexii ale lui Hegel au divina proprietate a bumerangului: o logica ciclica inevitabila, în care cu cât arunci ceva mai departe, cu atât mai implacabil revine. Acest lucru e valabil atât pentru Marx, cât si pentru postmoderni sau feministe. Hegel este nemesis-ul tuturor utopismelor.
Celebra dialectica a stapânului si sclavului este sursa de inspiratie a marxismului, feminismului, si postcolonialismului. Toate au în comun o întelegere resentimentara unilaterala. Efortul lui Hegel se centreaza pe sesizarea raporturilor ascunse din structura dominatiei. Sensul adânc al acestei geniale analize vorbeste despre autentica si inautentica eliberare din lanturile unei samavolnicii. Lectura lui Marx a dovedit o cecitate echivalenta cu o instigare la genocid. Daca Hegel vorbeste despre un hipercub, tot ce a înteles Marx a fost un patrat, adica o întelegere specifica adevaratului om-unidimensional, ideologul (opus filosofului). Tot ce a înteles Marx a fost ca un stapân a terorizat dintotdeauna un sclav, si ca ceasul izbavirii trebuie sa sune. Orwell însusi a vazut mult mai departe, si anume ca sclavul care nu se elibereaza interior este doar un viitor dictator.
Hegel arata ca stapânul, a carui libertate exterioara striveste libertatea exterioara a sclavului, nu câstiga, tocmai de aceea, eliberarea interioara, dezvoltând o heteronomie infantilizanta. Invers, tocmai libertatea exterioara nula a sclavului, poate declansa eliberarea lui interioara reala.
Ceea ce este funest în ideologiile revoltei oarbe este pierderea din vedere a eliberarii interioare, care nu este deloc solidara cu ruperea lanturilor fizice. Tocmai pentru ca eliberarea nu este autentica, vechii sclavi devin noii stapâni. Oprimatii devin opresori, sclava devine stapâna. Rotatia termenilor raportului nu schimba raportul însusi. Revolutia este tocmai aceasta falsa rotatie a termenilor care conserva raportul unilateral de dominatie. Egalitarismul ascunde o contra-diferentiere, o dictatura a proletariatului. Exproprierea expropriatorilor vesteste astfel oprimarea opresorilor. Demolarea patriarhalismului vesteste instaurarea dictaturii matriarhale.
Nu întâmplator, doar într-o civilizatie de ereditate crestina, cultul marianic a umanizat patriarhalismul de tip abrahamic, facând posibila (doar aici în Occidentul alb si andromorf) chiar aparitia ideeii moderne de demnitate feminina.
Demolând astazi idealul feminitatii marianice, feminismul vrea sa trezeasca în femei latura devoratoare si vindicativa a Dianei, proliferarea tentaculelor feminoide, care nu vor fi satisfacute decât atunci când barbatul a devenit sclavul capriciilor contingente ale femeii: „Scopul este o instructie în vederea unei razbunari corecte. Calea razbunarii este foarte feminina – foarte enigmatica si foarte rea��?[7].
Libertatea vine din interior
Daca ele vor tot ceea ce au si barbatii, nici mai mult, nici mai putin, simpla reeducare sociala nu ajunge. Ea trebuie completata cu o reprogramare genetica si arhetipala care sa spulbere heteronomia cromozomiala si structurile spirituale de adâncime ale propriei persoane.
Dar, de ce o femeie, dotata cu tot ceea ce un barbat poseda, sa mai tina cu dintii de „specificul��? feminin, oricum o proiectie androcentrica pe care nu a decis-o ea ? Prin urmare, masculinizarea trebuie sa fie solidara cu defeminizarea (pentru ca nu androginul e vizat, desigur, nu o comuniune cu porcul sovin cu care împarte, din pacate, esenta umana).
Nu am vazut nici o feminista care sa fii ajuns însa la profunzimea libertatii interioare. Exista însa nenumarate femei care simt ca asumarea de sine produce o libertate mai adânca decât o ura de sine cancerigena. Împacarea cu datul propriu evita angajamentul proiectiv, care fragmenteaza fiinta femeii în vocatii martiale unilaterale. Adevaratele femei stiu ca pretul pentru o cariera nu poate sa fie familia însasi.
Libertatea pe care o revendica feministele ele este întotdeauna raportata la barbat, deci exterioara. Daca s-ar ceda spontan toate libertatile cerute, feministele ar ramâne brusc suspendate în gol, dar tot atât de neîmplinite - Pentru ca înainte sa fim femei sau barbati suntem persoane. Si la acest nivel, nici barbatii, nici femeile nu pot primi nimic din exterior daca nu si-au recâstigat interiorul. Retorica isteroida (anarho-stângisto-feminista) tradeaza realitatea ca sarcina unui razboi interior cu limitele proprii este proiectat într-un razboi exterior cu limitele celuilalt. Iar dorinta de a-l rezolva (reeduca) pe celalalt, demasca dezertarea din sarcina de a te rezolva pe tine însuti.
Structuri inamovibile
1. Exista limite de principiu ale oricarui constructivism: daca existenta precede esenta, care este autodonata atunci suntem ceea ce rezida în libertateanoastra sa fim. Femeia Simone de Beauvoir aplica aceste analize ale barbatului Sartre în serviciul unei deconstructii a polaritatii sexuale fundamentale. Dar aceasta facultate de a ne dona esenta presupune ca noi suntem un vid perfect si infinit, o tabula rasa nu doar intelectual vorbind, ci si la nivel arhetipal si biologic, vid de la care pornind, totul poate fi (re)determinat. Suntem un hardware fara nici un software, o tabula rasa arhetipala, nu doar categoriala.
2. Pentru zilele noastre, o astfel de viziune pare „naturalista��?, biologista. Dar termenul mai general este : „esentialista��? (lozinca, mai mult decât concept). Dar nu mai departe decât în genetica, aflam confirmari decisive împotriva oricarei isterii (boala preponderent...feminina) marxisto-feministe : anume, în actul reproducerii, femeia pune la dispozitie formula cromozomiala xx, pe când barbatul pe cea xy. Altfel spus : barbatul detine, la nivelul informatiei genetice, principiul diferentei sexuale, adica sexul viitoarei progenituri. Adica, barbatul in-formeaza, femeia este in-formata (formatata). Barbatul determina, femeia primeste determinari. Genetica este aristotelica si arhetipal-arhaica. Inchizitia feminista poate sa-i arda pe rug geneticienii eretici, sau sa opereze o inginerie genetica pentru a produce femei angiosperme (cu samânta inerioara), orice pentru a nega ceea ce i-a fost dat.
Dar:
Libertatea noastra nu precede fiinta noastra, ci deriva din ea. Mult mai important , în vederea libertatii, este sa ne întrebam : ce nu putem schimba în noi, ce este transcendental inamovibil în noi, care este fiinta noastra cu adevarat ? - si astfel vom fi ajuns la esenta pe care o credeam sublimata în proiectiile culturale. Orice libertate care nu deriva din autentica asumare a fiintei noastre este o minciuna.
Observam ca noi nu suntem fiinte infinite, ca nu ne putem da infinite determinatii. Omul nu are o plasticitate infinita, fie el barbat sau femeie. Omul este deja determinat, deoarece este finit. El poate atinge un nivel de constiinta în care sa realizeze ca este mai întâi persoana, dincolo de etnie, sex sau vocatie. Venim pe lume într-un anumit fel, nu suntem fiinte protoplasmatice. Dar libertatea autodeterminarii noastre nu este infinita pentru ca fiinta noastra nu este infinita. Si face parte din determinatia noastra originara sa fim parte barbateasca si parte femeiasca.
(În ceea ce-i priveste pe barbatii feministi -un fel de catei de companie ideologica ai damelor si care cred ca feministele au nevoie de catei în loc de barbati adevarati-, nu pot spune decât ca le lipseste ceva esential din „specificul masculin��?...).
[1] Mihaela Frunza, Ideologie si feminism, Limes, 2004, pg. 20.
[2] Cit. în Andrei Cornea, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, Ed. Polirom, 2003, pg. 177, unde se realizeaza si o riguroasa dezasamblare a acestei isterii pseudo-analitice.
[3] Kelley L. Ross, Gender Stereotypes and Sexual Archetypes, www.friesian.com
[4] Care a început deja sa “corecteze��? prin politici (re)educative “prejudecatile��? cu care vin copiii din familie.
[5] Kelley L. Ross, idem.
[6] Vezi Guidelines for Non-Sexist Use of Language, Virginia L. Warren, Proceedings and Adresses of the American Philosophical Association, February 1986 (Vol. 59, Number 3, pg. 471-482).
[7] Feministele Bernstein si Kreis în Tagesspiegel, 26.03.1997.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)