Taţii uitaţi : bărbaţii şi avortul

Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc după Vincent Rue S-au făcut numeroase studii asupra efectelor avortului la femei, în timp ce bărbaţii au  fost ignoraţi din punct de vedere legal, psihologic şi medical. Pentru bărbaţi, însă,  problema avortului este un paradox care nu le dă pace. În aceste timpuri când bărbaţii  îşi schimbă rolul şi ajung să fie din ce în ce mai implicaţi în creşterea copiilor, li se refuză  în mod sistematic dreptul de a fi implicaţi în deciziile de viaţă şi de moarte care afectează  pe copii lor nenăscuţi. Absenţa puterii de a influenţa decizia afectează nu numai imaginea despre sine a  bărbatului, dar poate să cauzeze conflicte privind rolurile în cadrul relaţiei sale cu  femeia, un simţământ exagerat de vinovăţie, depresie şi, uneori, sfârşitul relaţiei cu  partenera sa. Avortul a fost prezentat ca o procedură chirurgicală simplă pentru femei, unde impactul  psihologic este minor sau chiar absent la ambii parteneri ai actului sexual.  În realitate, majoritatea bărbaţilor, ca şi majoritatea femeilor, refuză să recunoască orice consecinţe negative ale avortului. Bărbaţii care decid să-şi accepte sentimentele, in loc să le dezmintă, descriu  adesea experienţa avortului ca fiind deconcertantă şi dureroasă, mai presus de  capacitatea lor de a-i face faţă. Un gol imens Sociologul Arthut Shostak afirmă, într-un articol pentru The Family Coordinator, că trei  din patru bărbaţi care au răspuns la chestionarul său afirmă că au avut greutăţi din  cauza experienţei prin care au trecut în legătură cu avortul şi că un număr mic, dar  destul de semnificativ, au raportat vise persistente cu copilul care n-a ajuns să  existe niciodată şi considerabile sentimente de vină, remuşcare şi tristeţe. Atât la femei, cât şi la bărbaţi, sentimentul de gol interior poate să dureze o viaţă  întreagă, pentru ca părinţii sunt părinţi pentru totdeauna, chiar şi ai unui copil mort.  Rezolvarea pe plan emoţional este aproape imposibilă, pentru că nu există o încheiere  vizibilă – doar o amintire. Deoarece copilului nenăscut i s-a refuzat statutul de fiinţă  umană, lui sau ei i se refuză un mormânt sau ceva care să-i marcheze existenţa. Procesul  de doliu este lăsat neterminat. Dincolo de efectele emoţionale asupra bărbaţilor, avortul afectează şi relaţiile.  Cercetătoarea Emily Milling a constatat că, în cazul a peste 400 de perechi care au  trecut prin experienţa unui avort, majoritatea relaţiilor (70%) s-au destrămat în cursul  lunii care a urmat avortului. Anumite rezultate sunt evidente Din cauza inegalităţii evidente care există între parteneri în luarea deciziei de a  avorta, capacitatea de a dezvolta încredere, îndemânare în comunicare şi în  rezolvarea problemelor care se ivesc în viaţă, intimitate, onestitate şi apropiere este  grav limitată. Aceeaşi inegalitate are potenţialul de a provoca agresiune masculină  greşit îndreptată către violenţă la adresa copiilor, a soţiei sau a propriei persoane. Experienţa clinică arată că bărbaţii devin ostili atunci când au fost excluşi din procesul  de decizie şi descoperă că au fost înşelaţi şi manipulaţi. Bărbaţii, ca şi femeile, sunt fiinţe omeneşti şi, ca atare, imperfecţi. Pot să trăiască şi  ei sentimente de şoc, refuz de a accepta realitatea şi mânie. Nu este un proces simplu,  ci unul natural care are nevoie de o comunicare sinceră, deschisă, plină de  sensibilitate şi compasiune. Poate că este dificil, dar comunicarea aduce compasiune,  maturitate şi intimitate. În decizia de a avorta, aproape întotdeauna rolul bărbatului este marginal şi pasiv.  Este posibil ca el să fie omis de către parteneră, ignorat la clinica de avorturi şi neajutorat  în cursul avortului şi după. Este foarte posibil ca acest conflict de roluri să fie la originea  creşterii numărului de probleme de disfuncţie sexuală la bărbaţi. Rolul bărbatului nu este evident Un sondaj naţional recent arată că 87% din populaţie în SUA crede că bărbatul ideal ar  trebui să ia atitudine în apărarea ideilor sale. Cu toate acestea, în cazul deciziei de a  avorta, părerea bărbatului este nesemnificativă, din cauza autonomiei absolute pe care  legea o acordă partenerei. Experienţa unui tânăr este povestită de Arden Rothstein în cartea sa, Reacţia  bărbaţilor la hotărârea de avort a partenerei: „Am crezut că eram un bărbat mult mai  modern, că aş putea să intru acolo şi să stau jos şi să spun: Ăsta-i un avort şi cu asta  basta. Dar acum că mă aflu aici, mă simt făcut praf…Nu cred că cineva ar putea să  conteze pe mine în această situaţie…Sunt zdruncinat…Aş vrea să ştiu ce o să facă  ei pentru ea…Dar în ceea ce mă priveşte? Au ceva pentru mine ca să mă întind pe ceva  ca să mor şi eu?” Nicăieri nu se simte experienţa avortului mai dureros decât în acea zonă a rolului  bărbatului de a fi responsabil şi de a-i proteja pe cei dragi. Rezultatele unui sondaj  naţional arată că trei din patru persoane chestionate încă mai cred că bărbatul ideal  este cel care s-ar lupta pentru a-şi proteja familia. Si totuşi, cum poate cineva să  protejeze când nu i se permite prin lege să fie implicat într-o decizie de viaţă sau moarte? Pe de altă parte, abandonarea responsabilităţii se potriveşte foarte bine cu gândirea  care stă la baza avortului. Pentru acei bărbaţi cărora nu le pasă de femeile pe care le  fertilizează, avortul este un mod de a dispune uşor de dovada sexualităţii lor şi o  abdicare concludentă de la orice fel de responsabilitate. A deveni tată A deveni tată este, desigur, mult mai complicat decât actul sexual şi concepţia.  Este un proces în curs, început cu mult înainte de intrarea propriu-zisă în rolul de tată  semnalată de naşterea copilului. Acest proces include dezvoltarea anumitor  calităţi personale, ţeluri, conflicte şi mecanisme de apărare. Pentru bărbaţi, ca şi pentru femei, avortul opreşte brusc acest proces şi creează un  gol în care confuzia, ambivalenţa, sentimentul de vină şi ostilitatea abundă. Într-un sens foarte real, există criterii diferite în privinţa avortului: în timp ce dreptul  de a abdica de la calitatea de viitoare mamă este garantat, dreptul de a reclama  calitatea de viitor tată nu este. Dacă femeile aleg să fie mame, bărbaţii sunt obligaţi la  acţiunea de paternitate. În timp ce femeile pot să aleagă, trecând peste obiecţiile  bărbatului, bărbaţii suportă, în general, cea mai mare parte a cheltuielilor. Atunci când bărbaţii încurajează avortul pentru partenerele lor, această poziţie este  definită drept constrângere, lipsă de compasiune, nesimţire sau egoism. Atunci când  femeile aleg avortul, se consideră a fi o afirmare a drepturilor femeii, o afirmare a  dreptului la sănătate şi eliberare de sub opresiunea masculină şi o confirmare a  teritorialităţii suverane asupra corpului femeii şi asupra funcţiilor ei de reproducere. Cum rezolvăm sentimentele de vină şi doliu Odată ce avortul a avut loc, este posibil ca bărbaţii să aibă nevoie de la fel de mult  sprijin sufletesc ca şi femeile. Pentru ambele sexe, pierderea unui copil este o  pierdere cum nu mai există alta. Sentimentele de vină şi de doliu pot să fie foarte  tenace şi nu pot fi îndepărtate prin simpla voinţă. Unul dintre cele mai bune remedii pentru vină este lumina strălucitoare a  recunoaşterii deschise a faptei. Faptul că persoana vorbeşte despre un eveniment fără  încheiere ajută la îndepărtarea sentimentului de vinovăţie şi este ştiut că această  decizie de a spune adevărul a dat naştere unor mici minuni. Un alt mod de a rezolva sentimentul de vinovăţie este o recunoaştere simplă a faptului că  există în suflet o mare greutate cauzată de acest eveniment emoţional neîncheiat.  Chiar acest act de recunoaştere uşurează considerabil persoana în cauză, pentru că îi  permite să nu mai pretindă. Acea persoană poate atunci să recunoască şi durerea simţită  în acel moment. Rezistenţa opusă sentimentelor, nu sentimentele în sine, reprezintă adesea cea mai  mare parte a problemei. Atunci când sentimentele sunt date pe faţă şi li se permite  să fie trăite, ele pot să aducă cunoaştere. Expresia completă a acestor sentimente  poate să dureze câteva minute, dar din acest proces rezultă un individ mai liber şi  care se acceptă pe sine în mod mai complet. Împăcarea cu moartea propriului copil nenăscut implică până la urmă un act de iertare.  Iertarea pentru avort decurge din voinţa de a şti şi spune adevărul. A creşte înseamnă  să fim capabili să ne iertăm pe noi înşine, oricât de mare este gradul sau natura greşelii. Din nefericire, oamenii rămân blocaţi în încercarea de a ierta înainte de a-şi accepta  propriile sentimente exact aşa cum sunt acestea. Gândind că ar trebui sau trebuie  să ierte şi încercând să ierte îi împiedică de fapt s-o facă. Nu există uitare A-ţi ierta ţie însuţi nu înseamnă acelaşi lucru cu a uita avortul. Copilul nu poate fi  niciodată înapoiat. Amintirile vor rămâne, dar sentimentele negative la adresa propriei  persoane pot fi împăcate. Avortul este o dilemă mult mai mare pentru bărbaţi decât realizează cercetătorii,  consilierii şi femeile. Mulţi bărbaţi sunt victime ale avortului, împreună cu femeile şi cu  copiii nenăscuţi. Pentru moment, adesea sunt cei care suferă în tăcere, nedumeriţi  şi neputincioşi, atunci când se confruntă cu propriile reacţii la avort. Cu timpul, poate că  o adevărată egalitate a sexelor va permite luarea de decizii mai democrate, mai multă  dragoste şi mai puţină durere şi o înţelegere a faptului că, în nici un caz, avortul nu  reprezintă o soluţie.