Sociologia a gasit ceea ce nu cauta : explicatii stiintifico-religioase in Biblie

Prof. Dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace “blânde”

„Au fost tăind un brad bătrân, , fiindcă făcea prea multă umbră…” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepţie. Asistăm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaţi , urmându-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.

A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi…

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.

Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam ?

Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat.

În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic” ?

Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare.

Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic.

Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.

Mai avem soluţii salvatoare la îndemână ?

Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.

Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate….

Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.

Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.

Marcel Bărbătei

Ceva puţea dar nu-l puteam apuca şi înţelege: Marxismul Cultural

In cartea lor, expertul in divertisment dr.Ted Baehr şi legendarul muzician Pat Booneîndeamnă oamenii să facă alegeri înţelepte pentru ei şi familiile lor, astfel incat sa-si poata proteja copiii de mesajele toxice venite din cultura. Cele ce urmeaza reprezinta capitolul 10 scris de istoricul Williams D Lind.

In decursul ultimei jumătati de secol, cineva ne-a furat cultura. Cu doar 50 de ani în urmă, America era un loc sigur, un loc decent. Copiii primeau o educatie buna în şcolile publice, televiziunea reflecta valorile traditionale sanatoase americane. Unde s-au dus toate acestea? Cum a ajuns America locul decadent si neglijent în care trăim astăzi, atât de diferit fata de anii ‘60 si care-i face pe cei cei crescuti in acea perioada sa se simta ca intr-o tara străină? Oare pur si simplu ‘asa s-a intamplat’? Nu, nu s-a intamplat ‘pur si simplu’! S-a urmarit in mod deliberat o agenda prin care s-a furat cultura noastra traditionala, punandu-se in locul ei ceva nou si foarte diferit. Cum si de ce s-a intamplat acest lucru este unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noastre nationale nefiind cunoscut aproape deloc. Oamenii din spatele acestei istorii au dorit ca lucrurile sa se desfasoare intr-un mod ascuns.

Pe scurt cultura traditionala americana a fost inlaturata si inlocuita cu o ‘ideologie’. Aceasta ideologie o cunoastem cel mai bine sub denumirea de ‘corectitudine politica’ sau multiculturalism. Este vorba in realitate de asa numitul ‘Marxism Cultural’. Translatarea marxismului economic in termeni culturali a fost un efort inceput in perioada Primului Razboi Mondial, cu mult inainte de ‘revolutia culturala’ din anii ‘60. Oricat de incredibil ar parea, pe masura ce vechiul marxism economic al Uniunii Sovietice s-a stins in timp, un nou marxism denumit ‘Marxism Cultural’, a devenit ideologia de baza a elitelor americane. Obiectivul numarul 1 al marxismului cultural este in continuare distrugerea valorilor traditionale. Pentru a putea intelege acest fenomen, trebuie sa-i cunoastem istoria, pentru a putea intelege cine ne-a furat cultura, va trebui sa ne uitam la istoria ‘corectitudinii politice’.

Teoria marxismului timpuriu
Inainte de primul razboi mondial teoria marxista spunea ca daca in Europa va incepe un razboi, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va inlatura guvernele si va forma o noua Europa Comunista. Cand a izbucnit razboiul in vara anului 1914 acest lucru nu s-a intamplat ci din contra, muncitorii din toate tarile s-au aliniat cu milioanele ca sa-si apere propriile tari de inamic. Intr-un final in anul 1917 a izbucnit o revolutie comunista in Rusia, care insa nu s-a extins in alte tari, nefiind sustinuta de muncitori. Dupa terminarea primului Razboi Mondial teoreticienii marxisti s-au intrebat – oare ce n-a mers? Ca buni marxisti ce erau, ei nu puteau accepta ideea ca teoria marxista este pur si simplu incorecta. In schimb, doi dintre conducatorii intelectuali marxisti, Antonio Gramsci in Italia si Georg Lukacs in Ungaria (considerat cel mai stralucitor ganditor marxist, dupa Marx incoace), in mod independent au venit cu acelasi raspuns : ‘cultura occidentala si religia crestina au facut ca muncitorii occidentali sa fie orbiti, sa nu mai vada interesele propriei lor clase’. Au concluzionat astfel ca o revolutie comunista va fi posibila in occident numai dupa ce vor fi distruse atat cultura occidentala cat si religia crestina. Ca urmare acestea sunt cele doua obiective principale ale marxismului cultural si nu s-au schimbat de atunci.

O noua strategie. Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi si faimoase strategii de distrugere a reperelor morale traditionale si care s-a dovedit a fi de un real succes.Aceasta strategie a constat din inlocuirea revolutiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost in Rusia) cu un ‘lung marş’ al marxistilor prin institutiile occidentale care formeaza cultura : şcoli, mass-media, biserici si oricare alta institutie. Acest “lung marş prin instituţii” a inceput sa fie expermentat in America, în special începând cu anii 1960. La timpul sau, Mussolini a recunoscut pericolul reprezentat de Gramsci si l-a trimis in inchisoare. Influenţa acestei teorii a fost minora pana in anii 1960 când au inceput sa fie redescoperite lucrarile sale si în mod special ‘Notele din inchisoare’.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi si mai influent. In 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultura in timpul scurtului regim bolsevik Bela Kun din Ungaria. In aceasta postura el isi punea intrebarea : ‘Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?’ si a instituit  in cele din urma, ceea ce el a numit ‘terorismul cultural’. Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs si-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuala traditionala a ţării atunci ar fi face un pas uriaş catre distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine in Ungaria. Departe de a se ralia la teoria ‘terorismului cultural’ al lui Lukacs muncitorii maghiari au fost atât de revoltati de ea incat, atunci când România a intrat in Ungaria, nu au luptat pentru mentinerea guvernului Bela Kun iar acesta a cazut. Lukacs a dispărut, dar nu pentru mult timp. În 1923, el a revenit la ‘Săptămâna de studiu marxist’ din Germania, un program sponsorizat de către un tinar marxist cu numele Felix Weil, care mostenise o avere imensa, de ordinul milioanelor. Atat Weil cat şi ceilalti care au participat la studiu în acea săptămână au fost fascinaţi de perspectiva ‘marxismului cultural’ sustinuta de Lukacs.

Şcoala de la Frankfurt. Weil a răspuns propunerii lui Lukacs utilizând o parte din banii lui pentru a crea un think tank nou la Universitatea din Frankfurt, in Germania. Iniţial a fost denumit ‘Institutul de marxism.’ Dar imediat, marxiştii cultural si-au data seama ca ar fi mult mai eficace dacă si-ar ascunde natura si obiectivele lor reale si l-au convins pe Weil sa dea noului institut un nume care sa sune neutru si anume : ‘Institutul de Cercetări Sociale’. În curând acesta a fost cunoscut pur şi simplu ca Şcoala de la Frankfurt, care avea sa să devină locul în care a aparut si s-a dezvoltat conceptul de corectitudinea politică, aşa cum il ştim si astazi.

Răspunsul la întrebarea de bază ‘Cine a furat cultura noastră?’ este: marxiştii culturali ai Şcolii de la Frankfurt.
La început, institutul a lucrat in principal cu aspectele convenţionale marxiste cum ar fi mişcarea forţei de muncă. In 1930, preocuparile s-au schimbat in mod dramatic. În acel an, institutul a fost preluat de un nou director marxist, un tanar intelectual strălucit, pe numeMax Horkheimer. Acesta a fost puternic influenţate de Georg Lukacs. El a reorganizat Scoala de la Frankfurt astfel încat Lukacs sa-si poata începe aici pionieratul privind marxismul cultural dezvoltandu-l pana la stadiul de ideologie infloritoare.
În acest scop, el a adus la Şcoala de la Frankfurt noi membri. Poate cel mai important dintre acestia a fost Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer. Intre acesti membrii noi erau inclusi si doi psihologi: Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse.

Progresele ale marxismului cultural. Cu ajutorul acestui sânge nou, Horkheimer a avansat in trei directii majore ale marxismului cultural. #În primul rând, el a desfiintat teoria lui Marx care considera cultura ca fiind doar o parte a ‘suprastructurii’ societăţii determinata de factorii economici. El considerat cultura ca fiind un factor independent şi foarte important în formarea unei societăţi. #În al doilea rând, din nou, spre deosebire de Marx, el a anunţat că în viitor, clasa muncitoare nu va mai fi agentul revoluţiei. El a lăsat deschisă întrebarea cine ar juca acest rol,  întrebare la care va raspunde numai in 1950, Marcuse. #În al treilea rând, Horkheimer şi alti membri ai Scolii de la Frankfurt , au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat ca asa cum muncitorii erau oprimati in timpul capitalismului, in cadrul culturii occidentale, fiecare individ traieste intr-o stare constanata de represiune psihologica. Eliberarea tuturor de aceasta represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural. Chiar si mai important, ei au inteles ca psihologia le ofera un instrument cu mult mai puternic decat filozofia pentru distrugerea culturii occidentale : conditionarea psihologica.

In zilele de azi, cand maxismul cultural al Hollywood-ului doreste sa normalizeze ceva cum ar fi de exemplu ‘homosexualitatea’ (eliberandu-ne asfel de represiune) ei programeaza la TV show-uri dupa show-uri in care se evidentiaza ca personaj normal, pozitiv numai masculul homosexual. In acest fel lucreaza conditionarea psihologica: oamenii absorb o lectie de marxism cultural fara ca sa-si dea seama .

Scoala de la Frankfurt era tocmai pe drumul construirii conceptului de ‘corectitudine politica’ cand deodata, in 1933 a aparut Hitler si Partidul Nazist a preluat puterea in Germania unde era stabilita Scoala de la Frakfurt. Intrucat scola era de tip marxist, pe care nazistii il urau si pentru ca marea majoritate a membrilor sai erau evrei s-a decis sa aceasta sa paraseasca Germania. In 1934 Scoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducatori din Germania se restabilesc in orasul New York cu ajutorul Universitatii Columbia. Astfel  obiectivul Scolii de la Frankfurt s-a schimbat curand de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiasi lucru in Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes. Profitând de ospitalitatea americana, Şcoala de la Frankfurt si-a continuat munca intelectuala pentru crearea marxismul cultural, adaugand realizarilor sale din Germania si aceste noi evolutii din Statele Unite ale Americii.

Teoria critică. Pentru a servi scopului său de ‘negare’ a culturii occidentale Scoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte ‘teoria critică’. Aceasta teorie spune ca trebuie criticat orice la nesfarsit. Se critica prin punerea la indoiala a oricarei institutii, începând cu familia, care trebuie criticata fara neîncetate. Şcoala de la Frankfurt a avut grijă ca sa definească numai ceea ce trebuie criticat. Sa puna in discutie numai minusurile, iar plusurile sa nu fie discutate. Teoria critică este baza de ‘studii’ pentru departamentele colegiilor si universitatile americane. Nu este surprinzator, ca aceste departamente au devenit originea academica a corectitudinii politică.

Studii privind ‘prejudiciul’. Şcola de la Frankfurt a cautat să definească atitudinile tradiţionale fata de orice aspect al vietii ca aducandu-i un ‘prejudiciu’. Astfel au fost facute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno ce a avut o influentă imensa in societate denumita ‘Personalitatea autoritara’, publicata în 1950. Ei au inventat o falsa scara ‘F-scale’ care pretindea ca leaga credinta traditionala privind morala sexuala, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei fata de fascism. Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde ‘corect politic’, fata de oricine nu este de acord cu el, este – ‘fascist’!

Dominatia. Şcola de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care sustinea că istoria e determinata de cei care detineau mijloacele de producţie. In acelasi timp insa, istoria a fost determinata de grupuri de barbati, femei, rase, religii care au avut puterea de ‘dominatie’ asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri si in mod special cel al barbatilor de culoare alba au fost catalogate ca fiind ‘asupritori’, in timp ce alte grupuri au fost definite ca si ‘victime’. In mod automat indivizii au fost definiti in functie de grupul caruia ii apartineau, neluindu-se in calcul comportamentul individual. ‘Victimile’ au fost definite automat ca fiind ‘bune’, iar ‘asupritorii’ ca fiind rai, fara a se analiza comportamentul fiecarui individ in parte.

Membrii Şcolii de la Frankfurt au preluat de la Nietzsche (precum si de la un alt personaj admirat pentru sfidarea moralei tradiţionale – Marchizul de Sade) si au încorporat în marxismul lor cultural ceea ce Nietzsche a denumit ‘transvaluarea tuturor valorilor’. Ceea ce inseamna ca toate păcatele vechi devin virtuţi iar toate virtuţile vechi devin păcate. Homosexualitatea este un lucru bun şi fin iar oricine care crede ca bărbaţi şi femei ar trebui să aibă roluri sociale diferite in societate este un ‘fascist diabolic’.  Asta este ceea ce corectitudinea politice ii invata pe copii nostri în şcolile publice din toata America. Şcoala de la Frankfurt a considerat ca nu este necesar ca elevii sa deprinda diverse aptitudini urmand invăţământul de stat american ci ca tot ceea ce conteaza este ca la absolvire aceastia acestia sa cunosca ‘atitudinile corecte’ pe care trebuie sa le aiba fata de anumite aspecte ale vietii.

Mass-media divertismentul.
Sub conducerea lui Adorno, Şcoala de la Frankfurt s-a opus iniţial industriei culturale, considerand cultura drept o ’marfa’. Dupa ce a inceput insa sa asculte teoria lui Walter Benjamin, un prieten apropiat al lui Horkheimer şi Adorno, a inteles că marxismul cultural poate face uz de instrumentele puternice oferite de radio, film şi televiziune pentru formarea conditiei psihologice a publicului. Viziunea lui Benjamin a prevalat iar Horkheimer şi Adorno au petrecut anii celui de-al II-lea Război Mondial ani la Hollywood. Nu este nici un accident faptul că industria de divertisment este acum cea mai puternica arma folosita de marxismul cultural.

Dezvoltarea marxismului în Statele Unite ale Americii.
După cel de-al doilea război mondial şi înfrângerea naziştilor, Horkheimer, Adorno precum şi majoritatea celorlalţi membri ai Şcolii de la Frankfurt au revenit in Germania, unde institutul s-a restabilit în Frankfurt cu ajutorul autoritatilor de ocupaţie americane. Cu timpul, marxismul cultural a devenit ideologia neoficiala, dar omniprezenta a Republicii Federale Germane. Herbert Marcuse a rămas in Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea intr-un limbaj simplu, usor de inteles pentru americanul de rand al scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt. Cartea sa ‘Eros şi civilizaţie’ a utilizat conceptul Scolii de la Frankfurt, de intersectie a lui Marx cu Freud pentru a argumenta că, dacă am ‘elibera erosul non-procreativ’ prin intermediul ‘perversiunii polimorfe’, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. ‘Eros şi civilizaţie’ a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Marcuse a largit deasemenea si opera intelectuala a Scolii de la Frankfurt. La inceputul anilor 1930 Horkheimer a lasat deschisa intrebarea cine ar inlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? In anii ’50 Marcuse a raspuns acestei intrebari spunand ca ar putea fi inlocuita de o coalitie de studenti, negri, femei feministe si homosexuali,exact cei care au fost nucleul revoltelor studentesti ai anilor ’60 si victimele ‘sacre’ ale corectitudinii politice ale zilelor noastre. Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit si anume cel denumit ‘toleranta’ pentru a fi extins la toate ideile si miscarile venite dinpre stanga, inducand antonimul de intoleranta pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci cand ii auziti astazi pe marxistii culturali ca fac apel la ‘toleranta’, aceasta inseamna de fapt, referirea la termenul lui Marcuse ‘toleranta eliberatoare’. Este acelasi lucru ca atunci cand se vorbeste despre ‘diversitate’, aceasta insemnand uniformitatea credintei in ideologia lor stangista.

Revolta studenţilor din anii 1960 dirijata în mare măsură ca o opozitie la proiectul de războiul din Vietnam, i-a furnizat lui Marcuse o oportunitate istorica. Fiind probabil cel mai faimos ‘guru’, el a injectat marxismul cultural al Şcoalii de la Frankfurt generaţiei ‘baby boom’ de dupa razboi. Desigur ca acestia nu intelegeau ce reprezenta multiculturalismul in realitate, promotorii corectitudinii politice au ascuns sistematic faptul ca  reprezentau de fapt noua ideologie marxista. Efectul a fost devastator! O întreagă generaţie de americani, mai ales elitele cu educatie superioara, au absorbit marxismul cultural ca fiind al lor, propriu, acceptând o ideologie otrăvitoare, care a căutat sa distruga cultura tradiţională a Americii. Aceasta generaţie care conduce acum toate institutiile de elita din America, duce un razboi neincetat impotriva convingerilor si institutiilor traditionale. Ei au câştigat în mare măsură acest război. Cea mai mare parte a culturii tradiţionale Americane este în ruine in acest moment.

O contra-strategie
Acum ştiţi cine ne-a furat cultura. Întrebarea pe care ne-o punem in acest moment este: ce avem noi de gand sa facem in aceasta privinta ca si adepti ai culturii conservatoare? Putem alege între două strategii :

#Prima este aceea de a încerca să ne luam inapoi instituţiile existente: şcolile publice, universităţile, mass-media, industria divertismentului, de la marxiştii culturali. Ei asteapta de la noi sa facem acest lucru, sa incepem un atac frontal si sunt deja gata pregatiti. Daca verificam insa resursele si posibilitatile noastre ne dam seama ca ele sunt cu mult mai reduse in comparatie cu ale lor. Orice soldat va va spune ca aceasta situatie, nu va duce decat la infrangere.

#Mai exista o alta strategie, mai promitatoare. Putem sa ne separam noi si familiile noastre de controlul instituţiilor culturale marxiste şi sa construim noi instituţii pentru noi înşine, instituţii care sa ne ajute sa recuperam cultura traditionala. Multi membrii ai comunitatilor consevatoare sunt deja parte a miscarii ce doreste separarea de cultura dominatoare corupta, dorind crearea de instituţii paralele. Miscari similare au inceput si in alte aspecte ale vietii, incercand sa ofere variante viabile. Un exemplu sunt cei care promoveaza fermele mici, care cultiva produse organice, ocupandu-se de dezvoltarea pietelor pentru produsele lor.

Daca motto-ul marxismului cultural ce promoveaza noua ordine globala este ‘Ganditi global, actionati local’ atunci, motto-ul nostru trebuie sa fie: ‘Ganditi local, actionati local’. In acest fel, strategia noastra pentru a repara distrugerile facute Americii de catre marxismul cultural ar avea la baza propria lor strategie, stabilita de Gramsci acum mult timp, care a cerut marxistilor sa inceapa un lung mars prin institutii. Contra-strategia noastra este sa incepem si noi un mars lung de creare a propriilor noastre institutii. Schimbarea nu se va produce repede sau usor. Va fi o munca ce va dura generatii, asa cum a fost si a lor.

Traducere de Alex Imreh